Archive

Se grăbesc să prindă primul tren al dimineții spre oraș, merg în pas alert, aproape umăr la umăr, prin neclintirea înghețată a începutului de zi, chiar dacă ochii le sunt somnoroși, picioarele s-au trezit complet, țâșnesc din șold, calcă apăsat de parcă atacă asfaltul, navetiștii par niște soldați, mărșăluiesc cu privirea preocupată, uitându-se niciunde sau drept înainte, călătoresc în condiții vitrege, visează la patul cald de acasă, la trezitul fără ceas, la dezmeticitul leneș, cu cineva drag în brațe, uite…

Pădurea de la fereastră mi-a fost refugiul copilăriei, fiecare copac era un nod magic dintr-o țesătură prețioasă nu de smarald, ci de însăși culoarea verde, așa cum a fost ea inventată de Dumnezeu la începutul lumii, când amesteca absent culorile, gândindu-se doar la modul în care va testa credința oamenilor și dorința lor permanentă de a deveni mici dumnezei. Pădurea de la fereastra mea era fecundă până la păcat și m-am gândit, nu pentru prima oară că poate de-asta i…

Și dacă unul din noi plânge și celălalt doar tace și-l ține de mână și dacă unul din noi e la pat o zi întreagă cu durere de stomac și celălalt îi face ceai și supă și-l ceartă că nu se mai duce odată la doctor și dacă unul din noi are o zi proastă și tot ce face e să dezgroape trecutul și să arunce cu vina și celălalt stă și îndură, până ce începe  să facă și el…

S-a așezat cu grijă pe marginea patului și și-a scos șosetele patul nu e un loc în care să stai încălțat cu șosete în vise trebuie să pășești desculț și, în plus, nu-i elegant să faci dragoste încălțat cu șosetele, e ca și cum ai păstra ascuns o latură sensibilă din întreg, e ca și cum te-ai teme să-ți arăți vulnerabilitatea, sub forma unor tălpi palide, cu piei uscate. S-a lungit oftând, pentru că, în secret, corpul așteaptă întreaga zi…

Nu știu ce spune asta despre tine și mai ales ce spune despre mine,  cum am ales să scriu tocmai despre tine dintre toți oamenii pe care îi cunosc și crede-mă, sunt mulți, e poate  pentru că ești cea mai importantă dintre toți ș de departe cea mai interesantă, ești singura cu care aș comite o crimă împotriva umanității, cu care am comis deja câteva fashion crimes, plimbându-ne în pijamale pe Calea Victoriei, la ceas de seară când lumea are…

Pădurea de la fereastră mi-a fost refugiul copilăriei, fiecare copac era un nod magic dintr-o țesătură prețioasă nu de smarald, ci de însăși culoarea verde, așa cum a fost ea inventată de Dumnezeu la începutul lumii, când amesteca absent culorile, gândindu-se doar la modul în care va testa credința oamenilor și dorința lor permanentă de a deveni mici dumnezei. Pădurea de la fereastra mea era fecundă până la păcat și m-am gândit, nu pentru prima oară că poate de-asta i…

Se spune că bunicul meu a fost un om sever, asta e ce-am auzit despre el din diferite surse de la vecini care doar l-au văzut mergând pe stradă cu pasul măsurat și umerii prea ridicați într-o tensiune permanentă, sau o recunoaștere a realității că habar n-are ce se întâmplă cu adevărat în sufletul lui, de la bunica mea, care a mâncat bătaie cu seninătate și adesea se grăbea acasă  doar ca să mai mănânce înc-o porție de la copiii…

Câteodată am impresia că atunci când încep să scriu cuvintele sunt deja acolo, așteptându-mă, dojenindu-mă pe mutește, căci sunt discrete și deosebit de manierate și mai ales nu vor să mă facă să-mi pierd concentrarea și tot ce așteaptă e să le culeg și să le dau o ordine plăcută să le culeg cu aceeași ușurință cu care ai culege roua cu limba, de pe firele lungi de iarbă, nu că aș fi făcut asta vreodată, oare de ce nu…

Aerul nopții e atât de proaspăt încât se simte tăios, de vină e toată ploaia care a înmuiau copacii în cerneală, a umplut pământul de apă și apa s-a transformat în gheață și acum lucește în lumina becurilor stradale ca o întindere de stele și doar copacii uzi, cu conturul lor negru, profilat pe cerul indigo, mă ajută să-mi dau seama unde se termină cerul și începe pământul și dimineața aerul devin dulce, și plin și respirându-l mă simt  ca…

În punctul în care au ajuns lucrurile acum, ne-ar fi egal, ca popor dacă am roi într-o anarhie sau am păși ordonat, câte doi de mână într-o dictatură, așa cum toate platformele politice îmi par, de la distanța asta, distanța de la săvârșirea puterii la mecanica omului de rând, identice în lipsa lor de adecvare, în incapacitatea de a schimba lumea, de-a face ca lucrurile să meargă dacă nu bine, atunci mai puțin dezastruos. Ce ușor îți e să spui…