Vineri nu mă mai pot concentra la nimic, tot ce îmi doresc e să plec la mare, acum, niciodată nu mi-am dorit atât de mult să fiu acolo, aici simt că mă irosesc degeaba, munca mă sfârșește, tot ce-mi doresc e să alerg pe plajă, dimineața devreme înainte de răsărit, tălpile goale se afundă în nisipul rece umed, nisipul care opune rezistență, briza e răcoroasă și sărată, tăcerea absolută e întreruptă ritmic de sunetul valurilor spărgându-se în larg, de limbile…
Joi am așteptat o veșnicie să fiarbă apa pentru prima cafea a zilei, sprijinit în mâna dreaptă de tocul ușii, până când mi-a amorțit și furnicăturile mărunte și durerea răspândindu-se până în miezul întregii mele ființe mi-a schimbat complet focarul senzațiilor, de parcă dintr-o dată totul devenise neverosimil de real, mai real decât viața însăși, ca un film de artă, în care totul capătă o semnificație, totul e mărit cu lupa, era eu însumi unul dintre figuranți, pe a cărui…
Miercuri starea vremii e caniculară și uscată ca un cuptor încins, cu rafale de disperare și iritație, așa că n-o să poți face mare lucru decât să te plângi și să umpli pungă după pungă de gheață, să le stivuiești în congelatorul de altfel gol, așteptând ca apa să se închege în blocuri mate, cristaline de gheață pe care să le spargi între dinți, de altfel sensibili la orice, dar mai ales la rece și o să te întrebi, pierdută…
Marți e ziua călătoriilor interurbane, e ziua în care mă deplasez de colo-colo, încercând să-mi găsesc scopul, căci drumul îl știu deja ca pe podul propriei palme, cu linia vieții întreruptă nefericit, cu linia dragostei plină de șerpuiri îndrăznețe, cu linia norocului aproape invizibilă, drumul îl știu la perfecție vatmanii mă salută respectuos cu o înclinare a capului sau mâna dusă la frunte, degetele drepte, privirea dreaptă și surâsul moale și marți cărțile par mereu insuficient de captivante, sunt nevoit…
Luni trec prin toate stările disponibile în paletar, simt că mă plouă și când nu-s nori pe cer, mă prinde furtuna când mi-am uitat umbrela acasă, frunzele copacilor se dezintegrează când încerc să mă adăpostesc sub ei și mașinile mă stropesc trecând în viteză pe lângă mine, oameni claxonând furioși doar pentru că și ei trăiesc o zi de luni neîndurătoare și ei au fost plouați, chiar dacă doar pe interior și luni e o zi în care mă transform…
Ce să-i mai cer și azi? Ce să-i mai cer și azi? e prima întrebare cu care mă trezesc în minte și întrebarea asta se învârte în cercuri concentrice odată cu cafeaua, odată cu lingurița cu care fac zahărul să se dizolve într-un sirop dulce, lingurița asta, cu model pe coadă mă duce cu gândul la Taina Împărtișaniei și la răcoarea Bisericii și acolo e primul loc unde merg dimineața în drum spre oricare altă parte, acolo e locul unde…
Mai precis decât orice stilou sau mină de creion ploaia îmi trasează conturul feței, pe un fundal bicolor tăcerea bleumarin a nopții și paloarea rece a felinarelor stradale un obstacol de 165 de centimetri în calea unei furtuni de vară se poate să merg de ore bune sau poate au trecut doar câteva minute de când am ieșit pe ușă, fără umbrelă și fără speranța că m-aș putea vindeca vreodată de melancolie, aș ști, cu siguranță aș ști câte minute…
Dumnezeule, ce de aventuri am trăit împreună, parcă nici nu-mi vine să cred că s-au întâmplat aievea, multe din ele par desprinse din cărțile cu supereroi copii, eram noi două împotriva întregii lumi, cu arme făcute din bețe de lemn și coifuri din strecurători fără mânere, haioase în felul nostru copilăresc, speram că o să schimbăm măcar lumea dacă nu universul îngust în care trăiam, dintre noi tu era cea mai slabă, uscată ca un chibrit, îmi dau seama abia…
Fereastra goală a sufrageriei arată ca ecranul unui film ce poartă numele acum locuiesc aici și pare a fi un film de artă în care nu se întâmplă mare lucru camera lucrează, unghiurile se înclină, transpare tensiunea, pare că totul se poate nărui într-o secundă, totul e fragil, casant, teribil de încărcat de emoție, văd frunzele de viță de vie cu muchii ascuțite, ținând în echilibru picături strălucitoare de rouă, văd ramuri încărcate până la epuizare de corcodușe verzi ca…
Mă uitam la el și el se uita la mine și în jurul nostru case, copaci, blocuri, străzi și oameni se transformau în dâre de culoare, amestecându-se, ca și cum cineva ar fi dat cu mâna peste acuarelele neuscate încă, cadența molcomă a ploii nu reușea să ne liniștească inimile bătând prea rapid, tremurul mâinilor lovind plasticul gândurilevuindsălbatictâmplelezvâcnindritmicsecundeledeveniteore, știam amândoi că nici o viteză, oricât de mare, n-ar reuși să ne ducă înapoi în timp, să ne salvăm prietenul, așa…