Spera să nu fie martorul ultimei ei suflări, să audă doar că s-a întâmplat cât el căuta butonul potrivit de la automatul de cafea, cât timp dormea lungit pe cele două scaune de vinil, lipite, cu picioarele atârnând, amorțite, victime a mii de ace, fierbinți, ascuțite, sau cât timp vorbea la telefon, cu fratele ei mai mare, mereu nerăbdător chiar și cu propriile-i cuvinte, care-i părăseau buzele subțiri cu un bâlbâit sau cu bătrânul ei tată, care se rușina cu…
Cred că aș putea să mă obișnuiesc cu stilul ăsta de viață la fel cum te poți obișnui cu tot felul de lucruri minunate atunci când duci o viață banală și lipsită de semnificație cel puțin din punctul în care privești lucrurile acum cu o falsă modestie, cu privire la realizările trecute începând cu olimpiada județeană la fizică, media generală la liceu și primul proiect la facultate, care a primit nu mai puțin de nota nouă, imaginează-ți, de la unul…
Azi e doar una din zilele în care mă gândesc că poate mi-ar fi mai bine dacă te-aș șterge din mintea mea așa cum șterg cu mâna urmele de praf de pe bibliotecă, altădată refugiul meu, acum mărturie nu doar a lenii, dar și a abandonului meu în fața adevărului că nu mai am nicăieri refugiu, pace sau repaos, pentru că mai mult decât efortul de-a trăi și a fi mereu, fără pauză, mă obosește lupta din mintea mea cu…
Oare câți din cei care ne-am adunat aici, onorându-i amintirea putem spune c-am cunoscut-o cu adevărat pe cea care a murit acum două zile, sfidând moartea și alaiul ei de îndatoriri lumești cu zâmbetul pe buze, cu părul ciufulit, nepieptănată de Dumnezeu știe când, într-un halat destul de gros, proaspăt ieșită din duș complet goală, imaginează-ți, ce oroare, sub halatul cu fermoar, fără să lase în urmă nici supoziții și nici explicații, așa cum și-a trăit, de altfel, întreaga viață,…
Încercarea mea de a mă împrieteni cu Victor era sortită eșecului încă dinainte să înceapă pentru că eu eram genul care își spunea secretele încă de dimineață, începând cu vecinul din autobuz continuând cu femeia de la covrigăria de lângă spital, pe care o cheamă Cremona și are acasă trei băieți blonzi, apoi cu toți pacienții care-mi ies în cale și mai ales cu asistentele, niște îngeri, pâinea lui Dumnezeu femeile care s-au născut să fie mame în fiecare zi …
Suntem pierduți pentru veșnicie, veșnicia satelor în care am crescut și am crezut că limita e gardul de lemn, gardul de lemn al bisericii în care mergeam cu sfințenie duminica, duminica era altfel pentru copiii bogați de la oraș, orașul în care băncile de lemn purtau inițiala primarului și în centru era statuia lui, statuia înfățișând parcă o cu totul altă persoană, o persoană mai demnă și mai înaltă, mai bravă, mai tânără după agerimea privirii, privire ce mătura văzduhul…
Nu de puțin ori mi se întâmplă să mă dau un pas în spate și să încerc să privesc lucrurile în ansamblu doar-doar voi înțelege ceva din lumea asta, dar degeaba singura chestie de care-mi dau seama, chiar și cu ochii închiși e că suntem prizonierii propriilor nefericiri, mai mult decât orice altă durere care ne-ar apăsa și bătrânețea nu-i ușoară, ți-o spun eu și nici moartea iminentă nu ajută, dar asta-i cel mai greu să nu vezi mai departe…
Am ajuns aici din întâmplare, întâmplarea a făcut să primesc un bilet de tren doar dus spre Sibiu și să-l aleg să-l folosesc, alții i-ar spune decizie, dar eu prefer să las deciziile în seama destinului și destinul a decis să-mi beau cafeaua la un tonomat din gară, să o beau pe toată chiar dacă avea gust de fiere și combustibil și mirosul ars al incendiilor de pădure mi-am fumat țigara fără chef, uitându-mă în jurul meu pereții gării erau…
A ieșit în noapte în rochia neagră, în bretele, noaptea orașul radiază, cald și îi lasă pe piele o peliculă subțire de umezeală, gâdilându-l ceafa, mergea cu pași egali și repezi și tocurile ei țăcăneau ritmic pe dalele de piatră, din barurile înguste și slab luminate răzbăteau melodii celebre reinterpretate de artiști mai tineri, cu voci mai subțirele numai dacă ascultai muzica zilelor noastre înțelegeai că nu mai e la modă să fumezi, iminența morții nu mai e rebelă și…
Mă întreb cum aș putea să-i atrag atenția cum s-o fac să se îndrăgostească de mine sau măcar să mă suporte în preajma ei, când toată viața nu a cunoscut decât oameni care s-au străduit s-o facă să-i placă, vorbind mai tare, râzând mai strident, cumpărându-i băuturi și eșarfe, pui de pisici și cățeluși cu fundă roșie la gât, perle și diamante, când pentru ea diamantele nu erau nici pe departe cele mai bune prietene, cum să se împrietenească cu…