Poți să fii cine vrei tu să fii, atâta timp cât ești complet sincer cu tine și nu te lași furat de toate momentele mieroase în care simți că atunci când intri tu în cameră se schimbă lumina și oamenii te înconjoară cu fascinația unor discipoli și ochii tău sunt lumea și vocea ta e adevărul e destul de greu să vrei să ajungi undeva când ai impresia că ești deja acolo, înțelegi? ce visător chiar deloc ce eretic doar…
Toți prietenii noștri au căzut de acord că nu trebuia să ne despărțim așa, pe ascuns fără să ne anunțăm dinainte intențiile, fără să-i pregătim sufletește, fără să le facem măcar o supă sau un masaj la picioare, în fine, lucrurile cu care suntem cu toții datori într-o prietenie adevărată și toți prietenii noștri sunt de părere că farfuriile sparte sunt de prost gust să știi și tu, n-o zic numai eu și că reproșurile tardive sunt inutile, nota bene…
Ce furie oarbă m-a cuprins când spusele lui s-au ciocnit de timpanele mele încinse, o furie soră cu furtuna, de-mi doream să spulber totul în jurul meu ca un zeu îmbufnat aș fi transformat mările în munți de sare și sarea în durere ascuțită și durerea în izbăvire și izbăvirea în aer gol; mi-a spus: n-o să reușești niciodată să fugi de-acasă, oricât ai încerca nu o să fii niciodată suficient de rapidă mai rapidă decât avalanșa de amintiri dezlănțuite…
A sărit în spatele meu și mi-a cuprins umărul cu brațul a început să râdă, cine credeai că e, apoi s-a prefăcut că fuge și s-a uitat în urmă, să vadă dacă alerg după el, chicotea nu s-a surpat pământul și nici nu s-au prăbușit norii ca decorul din carton al unui teatru prăfuit, dar tot am înghețat, am râs în hohote și râsul mi-a înghețat pe buze, a fost ca și cum aș fi tras cu ochiul din spatele…
Mi-a luat ceva timp să înțeleg, cu ochii pierduți într-o câmpie aridă de capete încise, așteptând să traverseze la una din marile intersecții pe care ni le-a oferit viața că sunt unul din acei oameni care se repede la lume cu arătătorul în aer, întrebând: tu ai făcut asta? tu ești responsabil pentru asta? În timp ce alegeam semințele cu limba, de pe covrigul ars cu consistența lui amăgitoare de cauciuc, am realizat că sunt una dintre acele persoane imposibil…
În ziua în care m-am hotărât că o să devin educatoare mi-am dat seama că trebuie să mă reconectez urgent la imponderabila frumusețe a vieții, să o inspir până mă dor plămânii, tot văzând-o prin ochii unor copii care abia îi deslușesc conturul și se aruncă cu capul înainte în esența lor densă căzând, împiedicându-se, lovindu-se, plângând, doar ca s-o ia din nou de la capăt, netulburați. Dumnezeule, dar cum mi-am dat seama câtă dreptate am avut în ziua în…
Pe cer se îngrămădesc cabluri electrice și vârfurile metalice ale stâlpilor de curent, clădiri care zgârie norii și cerul și îngrămădesc în miezul lor sute de fețe plictisite și mohorâte ca o zi de toamnă târzie, când doar plouă și plouă și atât. Pământul uscat din care se târăsc spre lumină buruieni de un verde toxic, cu florile lor albastre cu pistilul impertinent împungând aerul și râmele grase, însetate, zvârcolindu-se în gol. Fumul dens al uzinelor formând nori de ploaie…
Pe măsură ce vorbeam mai mult și mai mult despre iubire, toate clișeele construite în jurul ei au început să prindă viață, învăluindu-le cu parfumul lor de must și iasomie și frunze de lămâi și cearșafuri proaspăt spălate. – Pe măsură ce-i exploram adâncurile metafizice ne pierdeam pe noi înșine, cu măștile de oxigen ajutându-ne creierul să se relaxeze în mii de culori despre care încă nu s-a scris nimic, culori care încă nu au nume, culori care sunt acolo…
Am văzut venind spre mine două fascicule luminoase, tăiau întunericul și prin contrast, lumina lor era orbitoare; vălătuci de praf și aburi se rostogoleau cu încetinitorul, revărsându-se peste marginile canalelor de lumină contopindu-se în aerul rece și întunecat, aproape solid în nuanțele lui de bleumarin intangibil, ca o apă adâncă și apoi a început să se contureze o mașină oarecare; venea cu viteză, așa că am schimbat banda, apropiindu-mă de trotuar, râzând tare, căci la viteza aia oricum nu mă…
Cerul s-a golit de aer și pământul e din hârtie, foșnește în răstimp sub pașii mei, nu mereu ci doar când își aduce aminte, așa și eu mă sperii când îl aud, gândindu-mă la târșâitul șarpelui, apoi răsuflu ușurată, oh, tu erai, îi spun, îmi permit să mă tutuiesc cu pământul, ne cunoaștem de zeci de ani am ținut mereu aproape, ne-am ascultat unul pe altul când toți ceilalți și-au mutat privirea plictisiți, pe obiecte mai colorate și mai spectaculoase…