Era abia 1 octombrie și toamna avea să-mi sporească angoasele cu fiecare zi ce-și întârzie schimbările cu fiecare dimineață rece cu fiecare frunză prăbușită pe pământ și arămiul ei dizolvat lent, descompus în mii de puncte de culoare lăsând în urmă doar scheletul fragil al unei frunze moarte și fiecare ceață care-mi aburește geamul și fiecare burniță timpurie și fiecare picătură de ploaie prăbușită pe asfalt și greutatea ei rotundă de cristal, ce răsună grav, a singurătate lăsând în urmă…