Prima dimineață de toamnă a surprins-o cu geamul larg deschis și privirea aiurea. I se înfiorase pielea într-un mod plăcut așa cum adesea suporți mai ușor durerea pe care ți-ai provocat-o singur. Toată suflarea lumii era molcomă, ostoită de somn și visare și toată ziua se întindea cuminte înaintea ei ca un covor de frunze, metafora ei preferată din timpul școlii și foșnetul vântului i-a risipit ultimele gânduri negre.  Apoi și-a-ntins oasele, care-au pocnit ușor,  ca vreascurile-n foc. Și-afundat nasul…